Științe de graniță: Psihologia morală

Psihologia morală este considerată aparţinând unui domeniu de graniţă dintre etică și psihologie. Psihologia este un domeniu descriptiv (studiază cum funcționează mintea) iar etica este unul normativ ( studiind cum ar trebui oamenii să se comporte), ambele având propriile reguli și limite.

Etica poate ceda teren ideii de “a putea” în loc de “a trebui” dar imediat apare în discuție idealul acestui comportament care se află dincolo de psihicul uman, făcându-l să se plieze pe un ideal înalt. Astfel au apărut două teme de discuție: una despre comportamentul altruist si acceptarea acestuia de către psihicul nostru și a doua temă despre importanța autonomiei, a libertății.

În antichitate, ambele împrumutau idei din naturalism și considerau că psihicul uman arhetipal aparține unui om perfect din punct de vedere etic și abaterea de la etică duce la probleme psihologice. În același timp, ambele discipline studiază același domeniu din perspective diferite, de aceea anticii o considerau o disciplină coerentă si nu una scindată între studiul naturii umane actuale și naturii ideale.

În psihologia morală, ca în alte arii ale stoicismului, direcția e dată de viziunea lui Socrate despre dialogurile timpurii ale lui Plato, în special “Protagoras”. Respingând ideea de psihic complex îmbrățișată de Plato și Aristotel, stoicii consideră că toate motivațiile trebuie analizate ca forme de credință, iar motivațiile rătăcite sunt credințe eronate.

În epistemologia stoică, totul pornește de la doctrina impresiilor. O impresie este o alterare a sufletului, adesea sensibil în mod inutil la stimuli exteriori. Deși animalele non raționale receptează impresii, numai impresiile ființelor umane sunt raționale și fiecare impresie e corelată cu o axiomă care constituie identitatea impresiei și o diferențiază de o altă impresie aparent identică. În timp ce animalele și copiii răspund direct la impresii luând atitudine în funcție de impresia sugerată de aparență, adulții privesc mai întâi impresia în ansamblul ei, adoptând o atitudine în funcție de relația dintre conținut și starea de fapt pe care pretinde că o reprezintă.

Din punctul de vedere al epistologiei, cele mai importante subcategorii ale credinței sunt: pe de o parte opiniile înseși, fie ele false, adevărate, cataleptice, pe de altă parte, cunoașterea care implică aprobarea impresiilor cataleptice.

Pentru stoici, virtutea însăși și ceea ce răspândește ea este bună, în timp ce viciul este rău. Tot restul este indiferent. Înțelegând prin asta că nu e nici benefic, nici dăunător și nu are niciun efect asupra fericirii și nefericirii. Sănătatea de exemplu, deși însă e un lucru indiferent, are valoare pentru asigurarea viitorului deci există lucruri indiferente care sunt preferate altora din motive raționale.

Noțiunea de impuls este nucleul psihologiei morale stoiciene. Tot ceea ce stoicii vor să spună despre dorințe, motivația umană, înclinațiile spre viciu sau virtute, este transpus în termenul “impuls”, ca și condiție necesară pentru acțiune, ca mișcare a sufletului și a minții spre acțiune. Ca și alte consimțăminte, impulsul generează credințe în funcție de tipul de impresie căreia îi este dat. Impresiile impulsive practice sunt cele care implică o predicație evaluativă (atribute de bine, rău și alte valori).

Impulsul stoic include tot ce e necesar pentru ca acțiunea să aibă loc, nu e doar o evaluare pro-con. Emoțiile sunt diferite de alte impulsuri prin faptul că includ o caracterizare (de multe ori falsă) a obiectelor ca fiind bune sau rele. Principalele emoții sunt considerate a fi: dorința, teama, plăcerea și durerea, iar oricare altele sunt subcategorii ale acestora și toate sunt supuse iluziei că un lucru ” indiferent” e virtuos sau vicios, bun sau rău. A treia clasă de impulsuri conține două elemente: selectarea și eliminarea. Acestea consistă în atribuirea veridică a planificării valorii sau lipsei de valoare a ceea ce conține impulsul. Dat fiind că selectarea e tot un impuls, este posibil să abandonăm o credință falsă că un lucru “indiferent” e bun fără a ne pierde motivația de a ne îndrepta spre acel lucru, având în același timp înțelepciunea de a ne da seama ca acel lucru indiferent nu reprezintă un bine real, absolut ca valoare în sine, deci e recomandată înlocuirea dorințelor cu selecțiile.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published.